Arhive pe categorii: eu si lumea

Intalnire cu Kostas

Ieri, sambata, pe o vreme nasprasnica – frig, ninsoare si vant – am ajuns la intalnirea cu Kostas Venetis si ‘parintele’ sau, Octavian Soviany(la Clubul de lectura cu Andrei Ruse). Mi-am dorit sa merg, sa ascult fragmente din roman in lectura autorulul lui, sa il cunosc mai bine pe Kostas, mai ales ca noi, la 121.ro sustinem si promovam cartea proaspat aparuta.

Recunosc ca nu stiam foarte multe despre Viata lui Kostas Venetis, prea putine informatii mi-au ramas in minte dupa lectura prezentarii si a unor recenzii. Una sunt prezentarile, cu totul alta e opera. Intotdeauna prefer sa imi fac singura o parere citind o carte mai degraba decat frunzarind si culegand idei din articolele criticilor.

Am ajuns in Shift Pub, unde seara de lectura incepuse deja de vreo juma’ de ora. In lumina slaba si fum de tigara am ascultat in liniste vocea lui Octavian Soviany care ne purta cand prin Bucurestiul de la 1860, cand printr-un Istanbul stravechi, iar prin fata ochilor mi se perindau tot felul de imagini, vii si colorate, unele captivante, altele prea dure pentru gustul meu. Am ascultat mai multe fragmente din viata unui erou care incetul cu incetul a inceput sa prinda viata in lumina difuza din bar.  Sodomie, desfrau, pasiuni si placeri macabre – igredientele unei vieti agitate, dezordonate, aventuroase, unii ar spune ‘pacatoase’ (cine hotaraste limitele?), toate acestea m-au intrigat, dar mi-au starnit curiozitatea suficient pentru a trece peste prejudecati si a-mi dori sa citesc romanul de-a fir a par.

Kostas Venetis este un personaj complex, este un slujitor al Raului, un om care isi gaseste placerea in suferintele altora. Asta pot spune la prima vedere, la primele fragmente de lectura. Desigur, romanul cuprinde mult mai multe dimensiuni si profunzimi care imi scapa acum, dar pe care le intrevad si sigur le voi deslusi la o lectura atenta. Insa nu asta ma indeamna sa citesc romanul, ci doua lucruri mult mai simple. Unul din ele este bogatia limbii folosite de autor, acuratetea frazelor, abundenta imaginilor. Ascultand, am avut impresia ca descopar o alta fata a limbii romane, una bogata, colorata, vie, romanul infatinsandu-mi-se ca un peisaj de Monet in care artistul nu a facut deloc economie la vopseluri si acuarele, cu atat mai putin la imaginatie.

Un alt motiv de lectura, poate cel mai puternic, este intrebarea care ma framanta: este Kostas cu adevarat rau? Vreau sa descopar resorturile firii sale si sa-i inteleg comportamentul. Inclin sa cred, in adancul sufletului, ca o farama de bunatate si lumina exista in inima lui Kostas si, prin diverse imprejurari sau din cauza unor felurite anturaje a ajuns omul rau si meschin pe care il cunoastem de-a lungul romanului. Nici el insusi nu crede in bunatatea lui, asa cum singur spune: „De mic copil, eu, Kostas Venetis, m-am cunoscut stramb si stramb am ramas pana la batranete”. Dar, cine stie, poate ca nu e chiar asa…

Ma bucur ca am ajuns aseara la o prima intalnire cu Kostas si ii multumesc lui Octavian Soviany pentru cartea daruita si autograf – Textele de la Monte Negro – o voi citi cu placere.

Ne revedem pe 2 februarie, la lansarea oficiala.

Intre timp puteti participa la concursul de pe 121.ro pentru a castiga un volum din Viata lui Kostas Venetis.

3 comentarii

Din categoria eu si lumea

Lansare de carte, in prezenta personajului: Viata lui Kostas Venetis de Octavian Soviany

Miercuri, 2 februarie, la ora 18.00, la Librăria Dalles din Bucureşti va avea loc lansarea romanului Viata lui Kostas de Octavian Soviany, apărut recent la Editura Cartea Românească.

Alături de autor şi de Kostas Venetis, participă:
Radu Aldulescu
Nicolae Bârna
Dragoş C. Butuzea
Invitat special: Nora Iuga
Moderator: Bianca Burţa-Cernat
Eveniment recomandat de 121.ro

Puteti citi un fragment din carte in Biblioteca 121.ro
Detalii eveniment aici

Un comentariu

Din categoria de toate, eu si lumea

Poezia are potential de a uni oamenii – interviu cu Miruna Vlada

Am realizat un interviu cu Miruna Vlada pe care va invit sa il cititi mai jos sau integral pe 121.ro.

Am cunoscut-o pe Miruna Vlada anul trecut, cu ocazia unei emisiuni radio 121 LIVE despre poezie. Nu apucasem sa ii citesc poemele si am fost uimita sa descopar ca la varsta ei, 24 de ani, publicase deja doua volume de versuri si organizase festivaluri dedicate poeziei, dezbateri literare si culturale. Am invitat-o sa ne acorde un interviu pentru 121.ro si am descoperit o tanara plina de viata, care pune multa pasiune in ceea ce face si crede intr-o lume mai buna, unita si infrumusetata datorita poeziei.

Ai publicat poeme la o varsta la care altor tineri nu le e clar ce vor sa faca, care le este scopul… Tu stiai la 18 ani ca menirea ta este sa fii poeta, ca asta iti doresti?

M. V.Eu am scris cu bucurie si seriozitate de indata ce am invatat sa scriu la orele de caligrafie. In clasa a 4-a de exemplu imi amintesc ca am primit o diploma pe care scria ‘Miruna, Scriitoarea clasei’. Imi placea de atunci sa fac celebrele compuneri scolaresti, de care nu ma mai saturam, adesea faceam mai multe decat cele ce ni se cereau ca tema obligatorie. Ma simteam libera sa construiesc alte lumi, era deja clar ca ma jucam mult cu imaginatia si in scris acest lucru se implinea.

Apoi in clasa a 6-a am avut o problema grava de sanatate, am stat internata in spital 6 luni, imobilizata la pat, apoi alte 6 luni am stat in scaun cu rotile, a trebuit sa invat sa merg din nou, la propriu dar si la figurat. A fost un moment important caci din acel moment am inceput sa scriu asumat, deja nu mai avea legatura cu ce ni se cerea la scoala. Acest moment a coincis (cumva previzibil) si cu prima mea dragoste, asa ca am inceput sa umplu pagini si pagini cu poeme inflacarate si povesti ciudate. Toti cei care citeau ce scriam spuneau ca e prea complicat, ca nu prea se intelege, ca scriu prea matur pentru varsta mea, ba chiar unii apropiati erau convinsi ca am cam luat-o razna si i-au convins pe ai mei sa ma duca la psiholog (si asta doar pentru ca nu foloseam metafore sforaitoare specifice scrierilor adolescentine).

In liceu am avut marele noroc sa il intalnesc pe Octavian Soviany, care mi-a recomandat multe lecturi de capatai. Am avut apoi iarasi probleme de sanatate, spitale si apoi recuperare tot un an de zile.Tot pe atunci am inceput sa iau parte la cenacluri literare profesioniste, sa citesc literatura contemporana si sa cunosc scriitori adevarati. Parca mi s-a luat un val de pe fata. Nimeni nu ma mai considera nebuna, ba mai mult, toti ma incurajau sa scriu si sa imi gasesc propriul drum. Deci la 18 ani cand am debutat parcursesem deja niste etape esentiale (lecturi trainice si experimente textuale diverse). Uitandu-ma acum inapoi realizez ca eu nu am scris niciodata ‘in joaca’, pentru mine poezia si literatura in general a fost un fapt existential, atroce.

Imi aduc aminte o data ca m-am certat cumplit cu o persoana care ma prezenta intr-un context public, spunand ca am drept pasiune (hobby) poezia. Mi s-a parut o jignire oribila. Poezia e totul, nu e un hobby de weekend. Orice activitate a vietii mele e contaminata de poezie. Ulterior insa am realizat ca acest fel ‘de-a ma lua total in serios’ a adus si anumite prejudicii scrisului meu si mai ales receptarii poeziei mele…

 – De ce tocmai poezia si nu proza sau teatrul sau eseul?

M.V.Pentru mine poezia si proza s-au impletit de la bun inceput. Scriam niste texte de cam o pagina, sub forma de proza, dar erau extrem de poetice, desi aveau personaje si actiune. Am scris asa vreo 4 ani pana sa ma apuc de poemele din volumul meu de debut, Poemextrauterine. Nu-mi pasa daca genul e poezie sau proza, pur si simplu vroiam doar sa-mi las imaginatia sa o ia pe drumul ei, sa fiu libera si sa incerc sa ma inteleg. Orice alt tip de text literar am scris (eseurile din facultate de exemplu), mi s-a spus tot timpul ca sunt ‘prea poetica’. De aici am inteles ca poezia e pur si simplu parte a felului meu de a gandi si de a simti, nu e doar specie literara, e chiar rama unui tablou – mintea mea.

 – Cartile tale de poeme sunt putin mai neconventionale, cu titluri aparte: Poeme extrauterine, Pauza dintre vene… La ce te-ai gandit cand ai ales numele volumelor?

M.V.Titlul volumul meu de debut e Poemextrauterine, un singur cuvant. Multi au facut aceasta gafa sa desparta cele doua cuvinte, desi eu in titluri am pus in mod vizibil un singur cuvant, ce-i drept cam lung si greu de pronuntat. Iata cum conventia e mereu mai puternica si ne face ordine in minte fara ca macar sa protestam. Eu in poezie, cum am mai spus, caut mereu sensuri inalte, existentiale. Asa s-a intamplat si cu titlul primului meu volum. Pentru mine ‘extrauterinitatea’ nu era doar o boala a femeilor care pierd o sarcina. Am inteles-o ca pe ceva mai profund, ca pe un refuz al pruncului de a se naste normal, iar aceasta anomalie fiind provocata de chiar femeia insasi, care refuza sa se mai supuna stereotipiilor sociale si nu mai vrea sa se defineasca exclusiv prin uter, ci in afara lui. In uter apare viata, la fel cum in inima unui poet apare poemul. Adesea in conventiile sociale femeia e redusa la uter, la rolul de a aduce viata. Dar ce se intampla cu femeile a caror sarcina e pozitionata in afara uterului? Ele nu mai sunt fiinte? Ce sunt ele, extra-femei? Asa ca mi-am dorit sa scriu un fel de poezie-manifest (ba chiar am publicat intr-o revista literara si un manifest in toata regula…) despre femeile care se plaseaza ele insele, printr-un efort de vointa si de revolta, in extrauterinitate. Astfel, anomalia (simbolizata de extrauterinitate) devine o alta imagine a normalitatii, o stare de insurgenta impotriva lumii dogmatice in general. Extrauterinitatea devine astfel un exces de vointa feminina, o forma de putere maladiva care cotropeste tot ce-i in jur, o forma de a fi suficienta siesi. Trebuie precizat ca aceste semnificatii le-am gasit cu mult mai tarziu dupa publicarea volumului, dar abia acum realizez ca mesajul tuturor poemelor din carte e chiar acesta, astfel ca titlul e unul foarte potrivit (desi initial l-am ales ca sa sochez). Pauza dintre vene e o metafora ce apare intr-unul din poemele mele. Acest al doilea volum e in stransa legatura cu primul, nu doar ca duce mai departe discursul ‘manios’ din volumul de debut, dar aduce si ceva mai multa substanta mesajului poetic, desi poate nu atat pe cat ar fi trebuit. Am un sentiment de usoara de neimplinire cu acest volum, in sensul ca poate ar fi trebuit sa mai astept putin sa se ‘coaca’ inainte de a-l publica. Oricum, cred ca ‘pauza dintre vene’ e o metafora deschisa, care te trimite in multe directii, ca si extrauterinitatea, facand legatura si cu lumea senzoriala, dar si cu cea spirituala. Eu pur si simplu m-am gandit asa: viata trece prin vene, dar printre vene ce trece? Cum e sa te asezi intre vene si sa privesti de acolo lumea? Aşa ca am explorat cumva in acest volum toate reziduurile ‘de dincolo de viata’, de dincolo de vene.

CITITI continuarea pe 121.ro

Scrie un comentariu

Din categoria de toate, eu si lumea

Un mesaj emotionant

Intr-adevar un mesaj impresionant. Ascultati-l!

Mai multe despre Kiesha Crowther – Little Grandmother – http://www.tribeofmanycolors.net/ro/kiesha/kiesha-crowther.html

Scrie un comentariu

Din categoria eu si lumea

Intalnire de suflet: Mario Muchnik – Ultima mea vara cu Julio Cortazar

Ieri seara a avut loc la libraria Carturesti un eveniment deosebit. O intalnire de suflet pe care vreau sa le-o impartasesc tuturor celor care au citit opera marelui scriitor argentinian Julio Cortazar (1914-1984), autorul capodoperei Rayuela (Sotron) si al unui numar impresionant de povestiri fantastice.

Invitat al Instituto Cervantes din Bucuresti si al Universitatii de Vest din Timisoara, editorul si fotograful Mario Muchnik a sosit la Bucuresti sa ne vorbeasca despre prietenul sau, Julio Cortazar, despre scriitorul si omul Julio Cortazar si sa ne prezinte o colectie de fotografii inedite cu marii scriitori sud-americani: Francisco Ayala, Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Marquez. La conferinta intitulata Ultima mea vara cu Julio Cortazar, Mario Muchnik a povestit despre cele doua saptamani pe care le-a petrecut alaturi de Julio Cortazar in ultimul an din viata al scriitorului argentinian.

Cu mare bucurie am mers aseara la Carturesti, la intalnirea cu Mario Muchnik.
A fost o seara magica, intr-un cuvant. Am intrat in salita ceainariei, neincapatoare pentru atatea suflete dornice sa prinda cateva franturi din viata lui don Julio de la un prieten, un om care l-a cunoscut, l-a inteles si i-a fost alaturi. Cu greu am gasit un loc si m-am asezat, gandindu-ma cu emotie ca sunt printre putinii privilegiati care pot asculta povesti despre viata lui Cortazar, ca pot fi atat de aproape de unul dintre prietenii sai.
Don Mario, o persoana foarte placuta si prietenoasa, a povestit cu multa caldura despre ultima vara cu Julio Cortazar. Ne-a spus cum, dupa moartea sotiei sale, Carol, Julio era mai mult singur. El il intreba daca are nevoie de ceva, dar don Julio spunea ca are prieteni si nu e singur. Mario l-a invitat la casa lui de vacanta de la Segovia, insa Cortazar nu a vrut sa vina. Dupa doua saptamani Mario a primit un telefon de la Cortazar care il intreba daca invitatia mai e valabila. Cei doi, impreuna cu sotia lui Mario, au plecat spre casa de la Segovia, unde au petrecut doua saptamani. Casa era de fapt o veche moara, construita din piatra si un anume lemn parfumat. Cand deschideai usile un miros placut te invaluia. Trebuie sa fi fost foarte frumos acolo… pace, liniste, tihna…
Diminetile miroseau placut a cafea, pe care o pregatea don Mario. Cortazar cobora din camera sa, trezit de aroma cafelei. Cei trei mancau in tihna si incepeau sa discute despre literatura sau politica, discutii care se reluau la pranz si tineau pana dupa-amaiza tarziu. Dupa micul dejun Mario si don Julio lucrau, fiecare la cate o masina de scris. Din camera sa de la etaj don Mario auzea la parter sunetul masinii lui Cortazar, care lucra la cartea sa, Nicaragua, tan violentamente dulce…

Cu duiosie si multa prietenie Mario Muchnik ne-a povestit despre zilele petrecute cu Julio, despre discutiile lor, despre plimbarile in sat cu masina lor mica, in care cu greu incapeau sotia lui Mario – pe atunci accidentata, cu o carja drept sprijin pentru piciorul rupt – si Julio Cortazar, ‘un barbat foarte, foarte inalt’, cum si-l aminteste prietenul sau. ‘Cand ne opream, eu deschideam portiera si intai aparea un picior foarte lung, apoi celalalt si apoi Julio Cortazar iesea din masina, un om inalt, cred ca avea doi metri’, ne povesteste Mario Muchnik. ‘Timp de doua saptamani, la fiecare plimbare cu masina, dupa ce cobora, Julio dadea scaunul masinii deoparte si o ajuta pe sotia mea sa coboare, cu carja, spunand mereu: saracuta de tine…’.

Amintirile lui Mario Muchnik povestite cu atata dragoste mi-au adus in fata ochilor un Julio Cortazar foarte prietenos, cald, o fiinta umana deosebita, sensibila, care asculta oamenii si era profund interesat de ei. ‘Cand Julio te intreba ce faci, nu voia sa auda un raspuns banal. Pe el chiar il interesa ce faci, ce fac copiii, de la cel mai mare pana la cel mai mic, cum te simti, cum iti merge… Cortazar se ferea de discutiile banale, nu intra in convorbiri terne, pentru el trebuia mereu sa ai pregatit un raspuns plin de detalii’, ne spune prietenul sau.

Mario ne-a povestit si despre convingerile politice ale lui don Julio, dar si despre clipele cele din urma, cand prietenii dragi si oamenii care l-au iubit l-au condus pe ultimul drum. Masina care ducea sicriul marelui scriitor era plina de flori, insa nici o coroana nu era din Cuba. (Marturisesc ca nu cunosc foarte bine interesul si pasiunea lui Cortazar pentru Cuba sau Nicaragua – mai am de studiat aici – dar am inteles ca el punea mare pret pe Cuba si, asa cum ne-a spus Mario Muchnik, faptul ca Fidel Castro sau autoritatile cubaneze nu au schitat nici un gest de omagiu la moartea marelui scriitor a fost o ‘infamie’, o mare dezamagire.)

Fotografia pe care Mario i-a facut-o lui Julio Cortazar, cea in care Julio poarta niste ochelari mari de soare, are si ea o poveste. ‘Voiam sa il fotografiez pe Julio Cortazar si el m-a vazut. Surprinzator, nu si-a scos ochelarii de soare… A inceput sa isi miste capul in asa fel incat imaginea mea sa se vada in ochelarii de soare si m-a rugat sa fac mai multe fotografii. Este un dublu portret’, isi aduce aminte Mario Muchnik.

Intalnirea din seara asta a fost speciala, deosebita. Am reusit sa vad cateva crampeie din viata celui mai indragit scriitor argentinian, franturi care sunt indeajuns pentru a-mi contura o imagine despre el. Don Julio imi ramane in minte si in suflet ca un om cald, cu suferinte, ganduri si framantari ca noi toti. Pentru mine este exemplul cel mai viu de umanitate si acum il simt atat de aproape de parca l-as fi cunoscut eu insami.

Daca nu ati citit inca povestirile lui Julio Cortazar sau romanele lui, in special Sotron, va invit cu tot dragul sa le cititi. Veti descoperi acolo o lume minunata.

Iata cateva recomandari – aici puteti citi o scurta biografie a lui Julio Cortazar si puteti vedea cateva dintre cartile sale aparute la editura Polirom: http://www.polirom.ro/catalog/autori/cortazar-julio/

Scrie un comentariu

Din categoria eu si lumea

Vremea bucuriei

Se apropie toamna… Imi place mult acest anotimp, e plin de culoare si savoare! Sunt o multime de fructe care au adunat in hainele lor toata dulceata si caldura verii si care ni se ofera acum sub toate formele si culorile, ca sa ne bucuram de ele!

E vremea strugurilor, e vremea prunelor, e timpul recoltei, e timp de sarbatoare! 

E vremea sa incepem din nou. Sa ne bucuram, sa radem, sa dansam! E vremea sa multumim pentru ce avem si sa primim cu bucurie tot ce ne da viata. E vremea sa fim veseli si sa avem sufletul plin. E vremea sa fim recunoscatori, sa iertam, sa iubim! E vremea belsugului! E vremea noastra! Sa o traim!

Scrie un comentariu

Din categoria eu si lumea

Chiar daca

 

Chiar daca
suntem uneori excesiv de intortocheati,
de ganditori, de filozofi, de incurcati
de duiosi, de emotionati, de tandrosi
chiar daca suntem copilarosi,
chiar daca visam frumos,
chiar daca dormim prost,
chiar daca suntem cu capul in stele, in nori
chiar daca ne imaginam
ca lumea se-nvarte in ambele sensuri,
chiar daca anticipam
ca viata are multiple intelesuri,
chiar daca ne framantam, ne zbatem
murim si inviem
de mii de ori pe zi,
chiar daca ne pierdem ratiunea de a fi,
chiar daca ne stingem si inflorim
la intervale scurte de timp,
chiar daca ne privim
singurateta in ochi
cu teama si voluptate
chiar daca
murim,
de fapt traim
o lunga si dulce
eternitate

Un comentariu

Din categoria eu si lumea